ÎNCERCĂRI DE REGLEMENTARE A CIRCULAŢIEI MONETARE ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA

 ÎNCERCĂRI DE REGLEMENTARE A CIRCULAŢIEI MONETARE ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA 

                                        PROF. MARIAN BOLUM-BÂRLAD

 

 La începutul secolului al XIX-lea circulaţia monetară din Principate se desfăşura în condiţii dificile datorită lipsei unei monede naţionale şi existenţei pe piaţă a numeroase monede străine, în special turceşti, ruseşti sau austriece: pi­astru turcesc, monede de 20 de kreutzeri, rubla rusească, mah­mu­deua, icosarul, ducatul unguresc, moneda de 20 de franci, ducatul (galbenul) austriac, ducatul olandez, lira ster­lină, talerul de Prusia ş.a. O mare parte din moneda aflată în circulaţie este însă din metal comun cu valoare in­trinsecă inferioară celei de schimb.

 În această perioadă circulau în Principate peste 80 de semne monetare diferite ca aliaj şi sistem ponderal, ceea ce a determinat o gravă dezordine în circulaţia monetară. Mai mult, fluctuaţiile numeroaselor cursuri de schimb favorizau speculaţiile comerciale, ceea ce însemna pierderi importante pentru populaţie, prin diferenţa de curs, dar şi pentru stat, în special în relaţiile cu puterea suzerană faţă de care aveam de făcut diverse deconturi sau plăţi. Datorită necesităţii realiză­rii plăţilor în moneda cerută de creditor (visteria statului, de exemplu, nu primea monede turceşti, ci doar piese de bună calitate) creşte importanţa economică a zarafilor, care vor folosi cursul de schimb al diverselor monede pentru realiza­rea unor operaţiuni speculative.

 Leul de calcul, divizat în 40 de parale, nu putea regle­menta circulaţia monetară în Principate, în condiţiile în care nu exista o singură monedă în circulaţie. Preţurile erau ex­primate în lei sau parale de calcul, însă plata se realiza cu monedele existente în circulaţie.

       Practica introducerii de monedă cu titlu inferior pentru aprovizionarea trupelor străine aflate în Principate continuă şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

 În timpul războiului ruso-turc din 1806-1812 este bătută o monedă de argint la Sankt Petersburg, ce imita „leii” tur­ceşti (turcii au imitat talerul-leu olandez, bătând piaştri de argint cu „leu”), ce a fost utilizată în locul monedelor ruseşti de argint, astfel că vechile monede, având un titlu superior, au devenit obiect de speculaţie financiară în Moldova, fiind topite în lingouri sau chiar scoase din ţară¹.

 După Tratatul de la Adrianopol din 1829, Principatele se vor bucura de o autonomie administrativă lărgită şi vor beneficia de înlăturarea monopolului otoman asupra comer­ţului, ceea ce determină creşterea producţiei, datorită intensi­ficării activităţilor economice, însă circulaţia monetară se confruntă cu aceleaşi probleme.

 Pătrunderea de monedă străină sau a banilor de hârtie ruseşti (asignate) şi austrieci (Wiener Stadtbank), prin inter­mediul armatelor de ocupaţie continuă, ceea ce determină creşterea haosului monetar. După o statistică a generalului Kiseleff între 1828-1831, trupele ruseşti au adus în Princi­pate echivalentul a 600.000.000 lei², sumă ce se adăuga la monede aflate deja in circulaţie.

 O primă încercare legislativă de reglementare a circula­ţiei monetare a fost făcută prin Regulamentele Organice din Ţara Românească (1831) şi Moldova (1832). Prin aceste documente se adoptă bimetalismul, raportul dintre aur şi argint fiind stabilit de stat. Ca etalon aur a fost ales ducatul (galbenul olandez), piesă ce avea 3,49 g. cu titlu 900 ‰, iar ca etalon de argint, sfanţul (zwanziger, piesa de 20 creiţari), monedă austriacă ce avea 6,68 g. cu titlu 583 ‰. Ambele monede erau echivalate în lei de calcul: ducatul valora 31 lei şi 20 parale, iar sfanţul 2 lei şi 10 parale³. Cursurile celor­lalte monede se stabileau tot în lei, în funcţie de valoarea lor faţă de leul de calcul.

Reglementările monetare prevăzute în Regulamentele Organice au uniformizat cursurile în cele două Principate, realizând practic o uniune monetară, însă nu au rezolvat pro­blemele circulaţiei monetare, deoarece era stabilit un raport fix între aur şi argint, în condiţiile în care preţurile pe piaţă ale celor două metale erau fluctuante, iar moneda etalon era o monedă fictivă, de calcul.

 Pentru informarea populaţiei asupra raportului de schimb dintre diversele monede ce circulau în Principate din 1830 începe publicarea în presă, a cursului monedelor de la Istanbul, pentru ca din decembrie 1833 această măsură să fie consacrată oficial în Ţara Românească.

 În condiţiile în care pe piaţă circulau un mare număr de monede de aur falsificate sau deteriorate, fapt ce permitea realizarea unor acţiuni speculative s-a hotărât realizarea unor greutăţi speciale, din bronz, pentru verificarea monedelor de aur mai importante, ce aveau curs în ambele Principate: du­catul austriac sau olandez, dublonul austriac sau turcesc, galbenul turcesc, polul imperial turcesc, irmilicul de 16 sau de 14 lei, polul irmilic de 8 sau de 7 lei, rubiaua, ş.a. Din literatura de specialitate aflăm că o astfel de piesă a fost rea­lizată în Ţara Românească în 1834 fiind destinată verificării greutăţii ducatului austriac şi ducatului olandez⁴. În Moldova astfel de greutăţi au fost realizate în timpul domniei lui Mi­hail Sturdza (în 1834, 1837, 1847, 1849) şi în timpul lui Gri­gore Alexandru Ghica (în 1849)⁵. Ele erau numite pietre de cumpănă, pietre de vistierie sau ponduri monetare.

 

Pond monetar pentru irmilic de 7 lei, 13,3 grăunţe/0,774 g.⁶, Mihail Sturdza (1834-1849)

 

 Folosirea pondurilor monetare pentru verificarea greu­tăţilor monedelor este prevăzută de Jurnalul Sfatului Ţării Româneşti din mai 1834 şi de Decretul nr. 643 al Divanului Moldovei din ianuarie 1837, unitatea de greutate în cântări­rea monedelor de aur, fiind grăuntele (în Moldova avea 0,0534 g.)⁷. Prin această legislaţie se urmărea interzicerea pătrunderii monedelor otomane cu un titlu scăzut de argint, ce erau introduse fraudulos şi era reglementată circulaţia monedelor uzate în scopul îmbunătăţirii circulaţiei monetare şi protejării populaţiei (visteria îşi proteja veniturile, accep­tând doar monede cu titlu superior). În acest scop visteriile celor două ţări puneau la dispoziţia autorităţilor locale şi a negustorilor astfel de piese prin care se urmărea întărirea controlului ponderal oficial.

 

 

Pond monetar pentru dublonul austriac,

130grăunţe/6,942 g.⁸, Grigore Alexandru Ghica (1849-1856)

 

 Eficienţa pietrelor de vistierie a fost destul de redusă, deoarece existau diferenţe de greutate între ele, datorită im­perfecţiunilor rezultate din procesul de fabricaţie, datorită uzurii produse de circulaţie, cât şi a reducerii de greutate realizată voit de către speculanţi. Această situaţie îi avantaja pe cămătari şi pe zarafi, deoarece aceştia, cunoscând caracte­risticile monedelor de aur aflate în circulaţie (erau singurii care puteau aprecia uzura curentă sau deteriorarea intenţio­nată, singurii care cunoşteau situaţia cererii şi a ofertei de pe piaţă, cât şi cotele burselor din principalele capitale euro­pene) şi ale pietrelor de vistierie, utilizau uneori două rânduri de pietre: un rând când vindeau şi altul când cumpărau, câş­tigând astfel de două ori pe seama celor care erau nevoiţi să facă astfel de operaţiuni.

 O parte din monedele de aur din Principate erau expor­tate în scopuri speculative, deoarece valoarea galbenilor era, conform Regulamentului Organic, de 31 de lei şi 20 parale, adică 1260 parale, în timp ce la Istanbul era, în 1836, de 1780 parale. Pentru a limita astfel de operaţii în 1837 se sta­bileşte echivalenţa leului de calcul la 60 de parale iar în 1843 la 80 de parale⁹. Mai mult, în Moldova, se stabileşte desfi­inţarea leului de calcul, însă măsura nu este viabilă deoarece pentru uşurarea tranzacţiilor toate monedele trebuiau rapor­tate la o monedă unică, fie ea şi de calcul.

 Pentru înlăturarea din circulaţie a numeroaselor monede mărunte străine lipsite de valoare se încearcă baterea unei monede divizionare autohtone, însă statutul Principatelor nu favoriza o astfel de măsură. În Moldova, Mihail Sturdza se pare că ar fi comandat la Viena ştanţe pentru realizarea unor monede, însă apariţia acestei ştiri în unele ziare străine îl determină pe domn să dea o dezminţire (după unii autori a încercat să emită o monedă de 5 copeici/10 parale) ¹⁰. În Ţara Românească, Barbu Ştirbei încearcă să emită monedă divizi­onară de bilion (după unii autori din epocă, chiar a fost pusă în circulaţie), însă opoziţia puterii suzerane determină opri­rea acestui proiect¹¹.

 Leul de calcul nu mai corespundea economiei româ­neşti, ce se afla în plin proces de dezvoltare, iar un sistem monetar unitar bazat pe o monedă naţională unică devenise o necesitate naţională. O nouă încercare de reglementare a circulaţiei monetare va fi făcută în timpul domniei lui Ale­xandru Ioan Cuza, când se va urmări baterea unei monede numită romanat^12,, însă împotrivirea Turciei determină amâ­narea acestui proiect până în aprilie 1867 când, prin legea pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar leul devine mo­nedă naţională.

 

 Note:

1.      Costin C. Kiriţescu, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol. I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p.115.

2.      Ibidem, p.116.

3.      Ibidem.

4.      Radu Ocheşanu, Piatra visteriei Ţării Româneşti din anul 1834 în Buletinul Societăţii Numismatice Române, anul LXXX- LXXXV, 1986-1991 Bucureşti, p.223-226.

5.      Costin C. Kiriţescu, op.cit., p.117.

6.      George Buzdugan, Octavian Luchian, Constantin Oprescu, Monede şi bancnote româneşti, Editura Sport Turism, Bu­cureşti, 1977, p.107.

7.      Ibidem, p.105.

8.      Ibidem, p.107.

9.      Costin C. Kiriţescu, op.cit., p.118.

10.  Ibidem, p.118-119.

11.  Ibidem, p.120.

Marian Bolum, Proiecte şi probe monetare realizate în timpul domniei lui Al. I. Cuza în Alexandru Ioan Cuza şi demnitatea naţională, Editura Sfera, Bârlad, 2011.