Medalia Mihai Eminescu

            La împlinirea a 100 de ani de la trecerea în neființă a poetului Mihai Eminescu, Secția Numismatică Bârlad a comemorat acest moment prin emiterea unei medalii.

Pe avers, în plan central, avem efigia poetului cu privirea spre stânga, gravată dupa prima fotografie, realizată la vârsta de 19 ani. Efigia este încadrata de anii 1850 și 1889 în stânga și dreapta, iar jos de anul 1989. În partea superioară, circular, este scris CENTENARUL EMINESCU și în partea inferioară două ramuri de stejar.

Reversul cuprinde central, pe patru randuri orizontale urmatoarea strofă: CE-ȚI DORESC EU ȚIE, DULCE ROMÂNIE,/ ȚARA MEA DE GLORII, ȚARA MEA DE DOR?/ BRȚELE NERVOASE ARMA DE TĂRIE,/ LA TRECUTU-ȚI MARE, MARE VIITOR!. Sub versuri este reprodusă semnătura lui Mihai Eminescu. Deasupra versului este gravată sigla Societății Numismatice Române. În partea superioară, circular, este scris SOCIETATEA NUMISMATICA ROMANA, iar în partea de jos, încadrată de două ramuri de laur, SECTIA BIRLAD.

Artistul gravor al acestei medalii este Constantin Dumitrescu, semnătura lui fiind pe avers C.D., sub efigie. Medalia s-a realizat într-un tiraj de 100 de bucați din aluminiu eloxat și 10 bucați din tombac și are diametrul de 60 de mm.

 Costel Oportov

ÎNCERCĂRI DE REGLEMENTARE A CIRCULAŢIEI MONETARE ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA

 ÎNCERCĂRI DE REGLEMENTARE A CIRCULAŢIEI MONETARE ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA 

                                        PROF. MARIAN BOLUM-BÂRLAD

 

 La începutul secolului al XIX-lea circulaţia monetară din Principate se desfăşura în condiţii dificile datorită lipsei unei monede naţionale şi existenţei pe piaţă a numeroase monede străine, în special turceşti, ruseşti sau austriece: pi­astru turcesc, monede de 20 de kreutzeri, rubla rusească, mah­mu­deua, icosarul, ducatul unguresc, moneda de 20 de franci, ducatul (galbenul) austriac, ducatul olandez, lira ster­lină, talerul de Prusia ş.a. O mare parte din moneda aflată în circulaţie este însă din metal comun cu valoare in­trinsecă inferioară celei de schimb.

 În această perioadă circulau în Principate peste 80 de semne monetare diferite ca aliaj şi sistem ponderal, ceea ce a determinat o gravă dezordine în circulaţia monetară. Mai mult, fluctuaţiile numeroaselor cursuri de schimb favorizau speculaţiile comerciale, ceea ce însemna pierderi importante pentru populaţie, prin diferenţa de curs, dar şi pentru stat, în special în relaţiile cu puterea suzerană faţă de care aveam de făcut diverse deconturi sau plăţi. Datorită necesităţii realiză­rii plăţilor în moneda cerută de creditor (visteria statului, de exemplu, nu primea monede turceşti, ci doar piese de bună calitate) creşte importanţa economică a zarafilor, care vor folosi cursul de schimb al diverselor monede pentru realiza­rea unor operaţiuni speculative.

 Leul de calcul, divizat în 40 de parale, nu putea regle­menta circulaţia monetară în Principate, în condiţiile în care nu exista o singură monedă în circulaţie. Preţurile erau ex­primate în lei sau parale de calcul, însă plata se realiza cu monedele existente în circulaţie.

       Practica introducerii de monedă cu titlu inferior pentru aprovizionarea trupelor străine aflate în Principate continuă şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

 În timpul războiului ruso-turc din 1806-1812 este bătută o monedă de argint la Sankt Petersburg, ce imita „leii” tur­ceşti (turcii au imitat talerul-leu olandez, bătând piaştri de argint cu „leu”), ce a fost utilizată în locul monedelor ruseşti de argint, astfel că vechile monede, având un titlu superior, au devenit obiect de speculaţie financiară în Moldova, fiind topite în lingouri sau chiar scoase din ţară¹.

 După Tratatul de la Adrianopol din 1829, Principatele se vor bucura de o autonomie administrativă lărgită şi vor beneficia de înlăturarea monopolului otoman asupra comer­ţului, ceea ce determină creşterea producţiei, datorită intensi­ficării activităţilor economice, însă circulaţia monetară se confruntă cu aceleaşi probleme.

 Pătrunderea de monedă străină sau a banilor de hârtie ruseşti (asignate) şi austrieci (Wiener Stadtbank), prin inter­mediul armatelor de ocupaţie continuă, ceea ce determină creşterea haosului monetar. După o statistică a generalului Kiseleff între 1828-1831, trupele ruseşti au adus în Princi­pate echivalentul a 600.000.000 lei², sumă ce se adăuga la monede aflate deja in circulaţie.

 O primă încercare legislativă de reglementare a circula­ţiei monetare a fost făcută prin Regulamentele Organice din Ţara Românească (1831) şi Moldova (1832). Prin aceste documente se adoptă bimetalismul, raportul dintre aur şi argint fiind stabilit de stat. Ca etalon aur a fost ales ducatul (galbenul olandez), piesă ce avea 3,49 g. cu titlu 900 ‰, iar ca etalon de argint, sfanţul (zwanziger, piesa de 20 creiţari), monedă austriacă ce avea 6,68 g. cu titlu 583 ‰. Ambele monede erau echivalate în lei de calcul: ducatul valora 31 lei şi 20 parale, iar sfanţul 2 lei şi 10 parale³. Cursurile celor­lalte monede se stabileau tot în lei, în funcţie de valoarea lor faţă de leul de calcul.

Reglementările monetare prevăzute în Regulamentele Organice au uniformizat cursurile în cele două Principate, realizând practic o uniune monetară, însă nu au rezolvat pro­blemele circulaţiei monetare, deoarece era stabilit un raport fix între aur şi argint, în condiţiile în care preţurile pe piaţă ale celor două metale erau fluctuante, iar moneda etalon era o monedă fictivă, de calcul.

 Pentru informarea populaţiei asupra raportului de schimb dintre diversele monede ce circulau în Principate din 1830 începe publicarea în presă, a cursului monedelor de la Istanbul, pentru ca din decembrie 1833 această măsură să fie consacrată oficial în Ţara Românească.

 În condiţiile în care pe piaţă circulau un mare număr de monede de aur falsificate sau deteriorate, fapt ce permitea realizarea unor acţiuni speculative s-a hotărât realizarea unor greutăţi speciale, din bronz, pentru verificarea monedelor de aur mai importante, ce aveau curs în ambele Principate: du­catul austriac sau olandez, dublonul austriac sau turcesc, galbenul turcesc, polul imperial turcesc, irmilicul de 16 sau de 14 lei, polul irmilic de 8 sau de 7 lei, rubiaua, ş.a. Din literatura de specialitate aflăm că o astfel de piesă a fost rea­lizată în Ţara Românească în 1834 fiind destinată verificării greutăţii ducatului austriac şi ducatului olandez⁴. În Moldova astfel de greutăţi au fost realizate în timpul domniei lui Mi­hail Sturdza (în 1834, 1837, 1847, 1849) şi în timpul lui Gri­gore Alexandru Ghica (în 1849)⁵. Ele erau numite pietre de cumpănă, pietre de vistierie sau ponduri monetare.

 

Pond monetar pentru irmilic de 7 lei, 13,3 grăunţe/0,774 g.⁶, Mihail Sturdza (1834-1849)

 

 Folosirea pondurilor monetare pentru verificarea greu­tăţilor monedelor este prevăzută de Jurnalul Sfatului Ţării Româneşti din mai 1834 şi de Decretul nr. 643 al Divanului Moldovei din ianuarie 1837, unitatea de greutate în cântări­rea monedelor de aur, fiind grăuntele (în Moldova avea 0,0534 g.)⁷. Prin această legislaţie se urmărea interzicerea pătrunderii monedelor otomane cu un titlu scăzut de argint, ce erau introduse fraudulos şi era reglementată circulaţia monedelor uzate în scopul îmbunătăţirii circulaţiei monetare şi protejării populaţiei (visteria îşi proteja veniturile, accep­tând doar monede cu titlu superior). În acest scop visteriile celor două ţări puneau la dispoziţia autorităţilor locale şi a negustorilor astfel de piese prin care se urmărea întărirea controlului ponderal oficial.

 

 

Pond monetar pentru dublonul austriac,

130grăunţe/6,942 g.⁸, Grigore Alexandru Ghica (1849-1856)

 

 Eficienţa pietrelor de vistierie a fost destul de redusă, deoarece existau diferenţe de greutate între ele, datorită im­perfecţiunilor rezultate din procesul de fabricaţie, datorită uzurii produse de circulaţie, cât şi a reducerii de greutate realizată voit de către speculanţi. Această situaţie îi avantaja pe cămătari şi pe zarafi, deoarece aceştia, cunoscând caracte­risticile monedelor de aur aflate în circulaţie (erau singurii care puteau aprecia uzura curentă sau deteriorarea intenţio­nată, singurii care cunoşteau situaţia cererii şi a ofertei de pe piaţă, cât şi cotele burselor din principalele capitale euro­pene) şi ale pietrelor de vistierie, utilizau uneori două rânduri de pietre: un rând când vindeau şi altul când cumpărau, câş­tigând astfel de două ori pe seama celor care erau nevoiţi să facă astfel de operaţiuni.

 O parte din monedele de aur din Principate erau expor­tate în scopuri speculative, deoarece valoarea galbenilor era, conform Regulamentului Organic, de 31 de lei şi 20 parale, adică 1260 parale, în timp ce la Istanbul era, în 1836, de 1780 parale. Pentru a limita astfel de operaţii în 1837 se sta­bileşte echivalenţa leului de calcul la 60 de parale iar în 1843 la 80 de parale⁹. Mai mult, în Moldova, se stabileşte desfi­inţarea leului de calcul, însă măsura nu este viabilă deoarece pentru uşurarea tranzacţiilor toate monedele trebuiau rapor­tate la o monedă unică, fie ea şi de calcul.

 Pentru înlăturarea din circulaţie a numeroaselor monede mărunte străine lipsite de valoare se încearcă baterea unei monede divizionare autohtone, însă statutul Principatelor nu favoriza o astfel de măsură. În Moldova, Mihail Sturdza se pare că ar fi comandat la Viena ştanţe pentru realizarea unor monede, însă apariţia acestei ştiri în unele ziare străine îl determină pe domn să dea o dezminţire (după unii autori a încercat să emită o monedă de 5 copeici/10 parale) ¹⁰. În Ţara Românească, Barbu Ştirbei încearcă să emită monedă divizi­onară de bilion (după unii autori din epocă, chiar a fost pusă în circulaţie), însă opoziţia puterii suzerane determină opri­rea acestui proiect¹¹.

 Leul de calcul nu mai corespundea economiei româ­neşti, ce se afla în plin proces de dezvoltare, iar un sistem monetar unitar bazat pe o monedă naţională unică devenise o necesitate naţională. O nouă încercare de reglementare a circulaţiei monetare va fi făcută în timpul domniei lui Ale­xandru Ioan Cuza, când se va urmări baterea unei monede numită romanat^12,, însă împotrivirea Turciei determină amâ­narea acestui proiect până în aprilie 1867 când, prin legea pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar leul devine mo­nedă naţională.

 

 Note:

1.      Costin C. Kiriţescu, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol. I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p.115.

2.      Ibidem, p.116.

3.      Ibidem.

4.      Radu Ocheşanu, Piatra visteriei Ţării Româneşti din anul 1834 în Buletinul Societăţii Numismatice Române, anul LXXX- LXXXV, 1986-1991 Bucureşti, p.223-226.

5.      Costin C. Kiriţescu, op.cit., p.117.

6.      George Buzdugan, Octavian Luchian, Constantin Oprescu, Monede şi bancnote româneşti, Editura Sport Turism, Bu­cureşti, 1977, p.107.

7.      Ibidem, p.105.

8.      Ibidem, p.107.

9.      Costin C. Kiriţescu, op.cit., p.118.

10.  Ibidem, p.118-119.

11.  Ibidem, p.120.

Marian Bolum, Proiecte şi probe monetare realizate în timpul domniei lui Al. I. Cuza în Alexandru Ioan Cuza şi demnitatea naţională, Editura Sfera, Bârlad, 2011.

Medalia Ion Creangă

             La comemorarea a 100 de ani de la moartea marelui povestitor Ion Creangă, s-a emis o medalie de către Sectia Numismatică Bârlad, dedicată acestui moment.

         Pe avers este gravat chipul scriitorului, cu privirea puțin spre dreapta, în stânga și dreapta cu anii 1837, anul nașterii și 1889, anul morții. În partea superioară, circular este înscris CENTENAR I. CREANGĂ, iar în partea inferioară sunt reprezentate două ramuri de stejar, la intersecția lor este marcat anul 1989.

Reversul prezintă în plan central un cocoș cu o punguță în cioc, trimitere la povestea “Punguța cu doi bani” (1875), iar mai jos semnătura lui Ion Creangă. Înscrisurile circulare, în partea de sus SOCIETATEA NUMISMATICA ROMANA și în partea de jos SECTIA BIRLAD, completează informațiile despre emitentul acestei medalii.

Medalia are diametrul de 60 de mm și a fost bătută în tombac (10 bucați) și în aluminiu eloxat (100 bucați), gravorul ei fiind Maximilian Fetița, care se semnează pe avers FM.

Costel Oportov

PROIECTE ŞI PROBE MONETARE REALIZATE ÎN TIMPUL DOMNIEI LUI ALEXANDRU IOAN CUZA

PROIECTE ŞI PROBE MONETARE REALIZATE ÎN TIMPUL DOMNIEI LUI ALEXANDRU IOAN CUZA 

                                  PROF. MARIAN BOLUM-BÂRLAD

 Încetarea emisiunilor autohtone a determinat înmulţirea monedelor străine ce circulau pe teritoriul Ţărilor Române, numărul acestora sporind de la aproximativ 20 în secolul al XVII-lea la peste 80 la jumătatea secolului al XIX-lea. Dife­rite ca aliaj şi sistem ponderal  diversitatea de monede străine a dus la un adevărat haos în circulaţia monetară din Moldova şi Ţara Românească.

 De la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi până după ju­mătatea secolului al XIX-lea în Ţările Române au circulat în special monede turceşti, ruseşti şi austriece, conversia lor făcându-se după sistemul ponderal al leului (monedă de cal­cul) şi al paralei (monedă divizionară turcească).

 În lipsa unei monede unice leul de calcul¹ nu putea re­glementa circulaţia in Ţările Române, chiar dacă s-a încercat stabilirea unui curs unic. Moneda fictivă folosită, leul, nu corespundea unei economii în dezvoltare, iar un sistem mo­netar unitar bazat pe o monedă naţională unică devenise mai mult decât necesar. Astfel, între reformele care au pus bazele statului naţional român modern s-a aflat şi proiectul emiterii monedei naţionale.

 Într-un document din 18 noiembrie 1859² al Consiliului de miniştri al guvernului din Muntenia apare pentru eventu­ala monedă denumirea de „românat”, având ca etalon mări­mea, greutatea şi titlul metalic al francului francez. Pe baza documentului guvernului muntean, s-a întocmit, în august 1860, un proiect de lege pentru înfiinţarea monedei naţionale de către Comisia Centrală de la Focşani, în 12 articole, care stabilea că se vor bate monede din aur, argint şi aramă.

 În 1860 Alexandru Ioan Cuza a făcut o primă încercare de introducere a unui nou sistem monetar. Un rol important în acest sens l-a avut consulul Franţei la Iaşi, Victor Place, care a fost însărcinat să negocieze baterea unor monede ro­mâneşti la monetăria din Paris. Piesele au fost desenate de numismatul francez Adrien de Longpérier, conservator la Cabinetul numismatic de la Muzeul Louvre, care a schiţat proiectele pentru monedele din aur (20 români), argint (5 români) şi bronz (10 centime) ³.

Proiectul introducea sistemul monetar zecimal din Franţa, iar monedele urmau să fie bătute la Paris. Unitatea monetară, după modelul francului francez, trebuia să se nu­mească român sau românat. Fabricarea monedelor ar fi ur­mat sa se realizeze în Franţa. Pentru acoperirea primei tranşe a contractului Ministerele de Finanţe ale Principatelor Unite urmau să angajeze pe piaţa franceză un împrumut de 60.000.000 franci. În paralel cu pregătirea legislaţiei privi­toare la noua monedă, în mai 1860 se iniţiază un contract pe 5 ani cu monetăria Franţei pentru fabricarea necesarului de monedă românească. Valoarea monedei ce urma să se fa­brice în primii 2 ani ai contractului era de 100.000.000 franci⁴, iar baterea anuală era limitată la 150.000.000 piese.

 Contractul foloseşte pentru monedă denumirea de roumain (român) şi precizează ca unitatea va fi o monedă din argint în greutate de 5 grame. Moneda de un român ar fi fost similară ca diametru şi greutate cu monede de 1 franc francez. Astfel, un român ar fi cântărit 5 grame de argint şi ar fi fost împărţit în decime sau bani (a zecea parte dintr-un românat) şi centime sau bănişori (a suta parte dintr-un românat).

 

     Piesele desenate de numismatul francez Adrien de Longpérier

Monedele din aur şi argint urmau să aibă gravată efigia domnitorului, pe avers, cu legenda Alexandru Ioan I. Domnu Principatelor-Unite, iar pe revers, armele ţării cu legenda În Unire tăria.

Denumirea monedei a dat loc la dispute. Deşi prima va­riantă, inspirată din denumirea monedei franceze, atribuia numele de român monedei naţionale, la propunerea lui Heliade Rădulescu, cel care a a atras atenţia că numele mo­nedei ar putea naşte confuzii şi echivocuri, s-a adoptat de­numirea de românat.

Acest demers nu s-a putut realiza ca urmare a presiuni­lor Turciei, care vedea în baterea acestei monede româneşti, un atribut ilegal de suveranitate a Principatelor Unite.

 În 1860, s-a bătut, totuşi, o monedă de bronz de 5 pa­rale, dar aceasta nu a circulat.               

 

                                      Moneda de bronz de 5 parale din 1860.

Avers: PRINC./UNITE, în exergă 1860, iar între doua roze Stema Principatelor Unite. Cerc perlat exterior.

Revers: 5//PARALE, pe doua rânduri. Cunună din ra­muri de stejar, cerc perlat exterior

Un an mai târziu, un nou proiect legislativ⁵ ce avea ca scop reglementarea cursului monetar în Principatele Unite readuce problema în actualitate. În mare, proiectul era cel din 1860, însă la articolul 7 se specifica amânarea baterii efective a românaţilor de aur şi argint. Urma să se bată mai întâi moneda divizionară din aramă. Se stabilise chiar şi compoziţia aliajului: 95 părţi aramă, 4 părţi cositor şi o parte zinc. Datorită împotrivirii Turciei şi acest proiect este aban­donat.

 O a treia tentativă are loc în 1864. O nouă iniţiativă le­gislativă⁶, prezentată de Ministerul Finanţelor, spre a fi su­pusă aprobării Consiliului de Stat, precizează tipurile de monedă, ce urmau a fi fabricate: 20 şi 10 românaţi din aur, 5, 1 şi 1/2 românaţi din argint precum şi 10, 5 şi 1 sutime din bronz. Proiectul va rămâne nefinalizat din acelaşi motiv ca şi precedentele încercări, însă s-au bătut câteva monede de probă, din piesele de 5 sutimi.                 

                                                  Moneda de 5 sutimi din 1864

Avers: ALECSANDRU/ IOAN I. Efigia domnitorului spre dreapta.

Revers: În partea de sus, circular, PRINCIPATELE UNITE. În centru, pe trei rânduri 5 // SUTIMI // 1864, iar în exergă A * C. Cerc liniar exterior, cerc liniar interior.

Moneda era din aramă si avea un diametru de 25 mm⁷.

De asemenea, în literatura de specialitate este menţio­nată şi proba de 10 sutimi⁸, însă din aceasta nu se cunoaşte nici un exemplar.

 Din diverse motive, Al. I. Cuza a trebuit să renunţe la realizarea acestui proiect. Sistemului monetar gândit în vre­mea domnitorului este însă asemănător cu cel ce va fi adop­tat prin legea monetară din 1867. Cu unele schimbări, în structura valorii pieselor şi cu alt nume pentru monedă, sis­temul monetar al românatului este de fapt premergătorul sistemului monetar naţional al leului.

 Încercările din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza au început să se concretizeze chiar în anul plecării acestuia de la domnie.

 Iniţial, prin actul de recunoaştere a noului domnitor, Turcia nu permite lui Carol I nici emisiunea de monedă, nici conferirea de decoraţii, însă într-o scrisoare din luna octom­brie 1866 adresată de către Marele Vizir guvernului Româ­niei se revine asupra acestei probleme şi se acceptă baterea monedei proprii, cu condiţia ca aceasta să poarte un semn al Imperiului, semiluna sau semiluna cu stele. O lună mai târ­ziu, printr-o nouă scrisoare, Turcia renunţa la această pre­tenţie pentru moneda divizionară de bronz. Profitând de acest succes, guvernul Brătianu reformulează într-un nou proiect legea monetară din timpul lui Al. I. Cuza şi-l supune aprobării Parlamentului, astfel că în aprilie 1867 se votează prima lege monetară⁹ a României prin care se stabileşte mo­neda naţională – leul (populaţia era obişnuită cu această de­numire de aproape două secole, la început cu moneda olan­deză, iar ulterior, cu leul de calcul).

 Legea adopta sistemul monetar bimetalist al Uniunii Latine şi prevedea emiterea de monede din aur (20 lei, 10 lei şi 5 lei), argint (2 lei, 1 leu şi 50 bani) şi bronz (10, 5, 2 şi 1 ban). Legea mai prevedea că din motive financiare urmau să se bată doar monedele de bronz, a căror execuţie s-a reali­zat la monetăriile Watt & Co. şi Heaton din Birmingham. Trei ani mai târziu, în 1870, se înfiinţa la Bucureşti prima monetărie, unde se bate primul leu românesc. 1 leu era echi­valent cu 5 g de argint cu titlul 835‰.

 În anul 2007, la împlinirea a 140 de ani de la înfiinţarea Sistemului Monetar Naţional, Banca Naţională a României a realizat pentru prima dată proiectele domnitorului, prin emiterea a trei medalii¹⁰, după desenele pe care Adrien de Longpérier le-a făcut pentru pie­sele de 20 români, 5 români şi 10 centime.                                      

                                                          20 ROMÂNI 1860

Aur 900 ‰; 6,452 g; 21 mm; 250 exemplare.

Avers: în centru, în scuturi ovale, stemele Moldovei şi Munteniei, reunite sub o singură coroană; la exterior, in­scripţia circulară: ALECSANDRU · IOAN · DOMN[UL] · MOL-D[OVEI] · SI · VAL[AHIEI]. Lângă chenar, un cerc perlat.

Revers: în centru, inscripţia 20 ROMANI şi milesimul 1860, totul într-o ghirlandă de laur. La exterior inscripţia PRINCIPATELE UNITE. Lângă chenar un cerc perlat.       

                                                     5 ROMÂNI 1860 

Argint 925 ‰; 25 g; 37 mm; 250 exemplare.

Avers: în centru, stema Principatelor Unite în hlamidă timbrată de o coroană.La exterior inscripţia circulară: ALECSANDRU · IOAN · D[OMNUL] · MOLD[OVEI] · SI · VALAH[IEI]. Lângă chenar un cerc perlat.

Revers: în centru, inscripţia 5 ROMANI şi milesimul 1860, totul într-o ghirlandă de laur. La exterior, sus şi jos, inscripţiile în arc de cerc PRINCIPATELE · UNITE şi PRIN · UNIRE · LA · PROPĂŞIRE. Lângă chenar, un cerc perlat.    

                                                    10 CENTIME 1860

Tombac cuprat; 10 g; 30 mm; 250 exemplare.

Avers: în centru, stema Principatelor Unite în scut dublu timbrat de o coroană. La exterior, inscripţia circulară: ALECSANDRU · IOAN · D[OMNUL] · MOLD[OVEI] · SI · VALAHIEI. Lângă chenar un cerc perlat.

Revers: în centru, inscripţia 10 CENTIME şi milesi­mul 1860, totul într-un cerc. La exterior, inscripţia PRINCI­PATELE UNITE. Lângă chenar un cerc perlat.

Aceste piese au fost puse în circulaţie la data de 24 aprilie 2007, odată cu replicile realizate după monedele de 1 BANU, 2 BANI, 5 BANI, 10 BANI din 1867.

 

Note:

1.      Ioan Dogaru, Catalogul monedelor şi bancnotelor româ­neşti emise în perioada 1853-1977, Bucureşti, 1978, p. 9.

2.      Octavian Iliescu, Paul Radovici, Monetele României, Edi­tura Enciclopedica, București, 2004, p 13.

3.      Costin C. Kiriţescu, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, I, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1964, p 121.

4.      Ibidem, p.122.

5.      Octavian Iliescu, Paul Radovici, op cit., p. 14.

6.      Ibidem.

7.      Victor N. Popp, Moneta lui Cuza-Vodă în Buletinul Societă­ţii Numismatice Române, an XVI (1921) nr.40, Ti­pografia Curţii Regale, Bucureşti, 1922, p. 99-101.

8.      I Roşu, O monedă inedită de la Cuza Vodă în Buletinul Societăţii Numismatice Române, an XX (1925) nr.53-54, Tipografia Curţii Regale, Bucureşti, 1925, p. 22-23.

9.      Aurică Smaranda, Lista cronologică a legiuirilor cu privire la emisiunile monetare în România în Buletinul Societăţii Numismatice Române, anii LXX-LXXIV (1976-1980), nr.124-128, Bucureşti, 1981, p. 412.

10.  www.coins.ro/comemorative/monede-comemorative-2007.php

 

 

Medalia Gheorghe Țițeica

             Marele matematician, Gheorghe Țițeica (1873-1939), profesor și membru al Academiei Române, a fost comemorat la 50 de ani de la trecerea în neființă în anul 1989.

Aversul medaliei este dominat de bustul  matematicianului, privit din față, încadrat de anii 1873 și 1939. Pe exergă este scris ACAD. PROF. DR. GHEORGHE TITEICA și în partea inferioară anul 1989. Câmpul reversului este împarțit în doua sectoare, în cel superior găsim pe șapte rânduri urmatorul text: MARELUI/ MATEMATICIAN ROMAN/ UNUL DIN CREATORII/ GEOMETRIEI DIFERENTIALE/ ANIMATOR SI CREATOR/ AL SCOLII MATEMATICE/ ROMANESTI, iar în partea inferioară SOCIETATEA NUMISMATICA/ ROMANA/ SECTIA BIRLAD dispus pe trei rânduri.

Medalia a fost gravată de Constantin Dumitrescu, care se semnează C.D. sub efigie și are un diametru de 60 de mm, fiind bătuta în tombac în100 de bucăți.